Lecții de viață

Cred că în viața fiecăruia există un mentor, un comportament și un caracter demn de urmat, un om de la care învățăm să fim oamenii și adulții de azi. Pentru mine, cu siguranță, a existat o astfel de persoană, căreia nu numai că îi sunt recunoscătoare pentru ceea ce am ajuns dar, care va și rămâne pentru totdeauna în sufletul meu, în amintirile și gândurile mele, oferindu-i, astfel, locul binemeritat pe acel piedestal. Modelul pe care eu l-am respectat și îl voi respecta întotdeauna a fost bunicul meu.

Marea mea compătimire față de oameni e aceea că nu au întâlnit pe drumul lor, un preot cu har, un om care să știe cum să le explice credința și, mai cu seamă, cum să-i facă să se apropie de ea și nu să se îndepărteze. La capitolul acesta, eu am fost o norocoasă. Nu numai că am avut un astfel de om în familie dar, am avut parte și de acele învățături așa cum trebuie, neimpuse, ori cu reguli stricte, de urmat. Da, bunicul meu a fost unul dintre acei puțini preoți cu har sau chemare. Și dacă vă așteptați la o copilărie plină de mătănii și posturi, vă înșelați amarnic. Îmi pare rău dacă vă dezamăgesc dar, modul în care mi-a fost prezentată credința a fost un altul și făcea referire la bunătate, înțelegere, ascultare și ajutor al celor care aveau nevoie de sprijin.

Cel mai mult, în privința bunicului meu, m-au uimit acea seninătate și blândețe, din privire, care topeau orice inimă de gheață. Cei care au avut privilegiul de a-l cunoaște, pot confirma acest lucru. Dealtfel, e ceva ce mi  s-a și zis, în nenumărate rânduri. Cineva îmi spunea că: “era suficient să-l privești și uitai ce te doare... Parcă ți se lua orice of de pe inimă”. Dar, uimirea mea nu era una tocmai întâmplătoare. Viața lui nu a fost ușoară și, cu toate acestea, avea puterea să afișeze o seninătate pe care eu, personal, o invidiam în aceeași măsură în care încercam să o înțeleg și să o urmez.

Să fii preot într-o perioadă comunistă, însemna un adevărat calvar. Mai ales dacă nu erai de partea lor și te încăpățânai să-ți urmezi calea, așa cum a făcut bunicul meu. De aceea, NU o dată a intrat în conflict cu acei membri de partid și NU o dată a fost chemat să dea declarații... Chiar în repetate rânduri l-am auzit spunând: “Mulțumesc, Doamne, că pot dormi, în seara aceasta, pe perna mea”.

Un alt lucru uimitor era modul în care nu se lega sufletește de partea materială. Aparținând unei familii de oameni înstăriți, bunicul meu pierduse totul datorită comunismului: herghelii întregi de cai pursânge, hectare enorme de pământ. Dar, pentru el nu contau. Trata totul cu o seninătate neînțeleasă și îmi spunea că vor veni vremuri în care ceea ce a pierdut i se va întoarce întreit. Însă, copil fiind, îmi era cu neputință să-i înțeleg judecata. Într-un fel, o știa...De aceea, de multe ori alegea să-mi zâmbească, spunându-mi doar atât: „ai să vezi tu, când va trebui”. Și, într-adevăr...am trăit să o văd. Odată cu decăderea regimului comunist, toate i s-au întors. Dealtfel, toate lecțiile lui de viață, pe care mi le-a oferit de-a lungul timpului, au fost practice sau însoțite mereu de câte o morală.

Îmi aduc aminte faptul că făcusem o pasiune pentru mersul la scăldat...ca orice copil. Problema a fost alta: nu știam să înot dar, aveam prostul obicei de a mă aventura, fără s-o gândesc. De aceea, am primit de la bunicul meu un leac de frică. Și a fost într-atât de puternic, încât nici în ziua de azi nu mă mai apropii de bălți, lacuri, mare...poate decât pentru a pescui...și nici măcar atât:)) M-a luat, într-o seară, pe neașteptate, după el. Mi-a zis că are de citit niște stâlpi la un adormit?! Într-un fel, mă cam luase prin surprindere, fiindcă, de regulă, bunicul meu evita să mă care la astfel de evenimente nefaste dar, știam eu că o gândise în vreun fel. După rugăciunile respective, m-a luat de mână și mi-a șoptit la ureche: „Vrei să știi ce s-a întâmplat cu acest băiat?” Eu am zis: „Da”... Iar bunicul mi-a spus că s-a aventurat în largul apei și că a murit înecat. Evident, morala era una: Așa ajungi dacă te avânți fără să gândești.

Credeți-mă pe cuvânt. A fost un leac de frică mai ceva ca-n Lăpușneanu=))

Nu m-a obligat niciodată să merg la slujbe. Dacă vroiam să vin, aveam întotdeauna ușa deschisă. Dar, de dragul lui, mă mai trezeam și eu din an în Paște, ceva mai matinal și mă duceam, agale, spre biserică. Slujbele mi se păreau teribil de plictisitoare...Însă, îmi plăcea întotdeauna DUPĂ slujbe, când oamenii se retrăgeau pe la casele lor iar eu puteam să fiu buricul pământului și centrul universului, în mijlocul bisericii:D În privința asta, chiar am făcut-o și lată, într-una din zile. O liturghie mai lungă ca cea de atunci, nu mi-a mai fost dat să aud. Ca atare, cum eram un copil ingenios, m-am apucat să iau toate scăunelele și taburetele, de la picioarele preacredincioaselor creștine:D:D:D și m-am apucat să-mi fac un ditamai patul, în mijlocul bisericii. Evident...s-a ales praful și pulberea de toată slujba=)) Bătrânele cleveteau cu privire la educația mea...așa că bunicul a oprit totul și le-a spus că mai credincioasă sunt eu decât ele fiindcă atenția mea se îndreaptă asupra lui Dumnezeu și nu asupra evenimentelor ce se întâmplau în jurul meu=)) Well...:D:D:D Cert e că de atunci și până în prezent, am rămas la fel...de....trăsnită:D:D:D=)) Mă simt bine în prezența lui Dumnezeu, atunci când bisericile sunt goale:D Și aveam și un motiv. După ce terminam curățenia în biserică, bunicul meu se apuca să-mi spună pildele sau poveștile care erau redate prin picturile de pe pereți. L-aș fi ascultat zile în șir pentru că din fiecare pildă îmi venea și cu câte o morală.

Într-una din zile l-am întrebat: „Bunicule, unde e credința?” Iar el mi-a spus: „În suflet. Dacă nu crezi cu sufletul, restul e deșertăciune.” A fost una dintre explicațiile care m-au făcut să descopăr ce înseamnă să crezi cu adevărat. Dealtfel, de fiecare dată eu aveam întrebări pregătite pentru el...Nu a existat întrebare la care să nu-mi poată da un răspuns plauzibil.   I-am spus odată: „Uite, bunicule...Cică fericiți sunt cei săraci cu Duhul... Apăi dacă e așa, eu mă las de carte”... Răspunsul lui? ...”Alooo, fericiți cei săraci cu Duhul... NU cu mintea”=))

Dar, cea mai haioasă și mai interesantă discuție, pe care eu am avut-o cu bunicul meu, făcea referire la viața de cuplu. Și cea mai hazlie lecție de viață? Aș putea-o numi, ca și titlu: Mireasa însărcinată=))

Mi-a spus atunci că e alegerea mea...Că orice aș face, să fac cu tot sufletul și cu toată speranța și credința în bine. Totodată, mi-a mai spus că orice pas important să-l fac fără pic de îndoială...iar dacă există dubii, mai bine aștept înainte de a o porni la drum. Ei... pot spune că a fost cel mai bun sfat... pe care am regretat că l-am încălcat...din păcate. Dar, cu siguranță, după un exemplu LIVE pe care mi l-a prezentat... mi-am jurat să nu mă mărit niciodată însărcinată=)) Pentru mine, ca și copilă, a fost o imagine marcantă=)) Bunicul meu a ținut morțiș să vin la acea slujbă, așa că i-am făcut hatârul... După, însă, nu mă puteam abține din râs... Mireasa arăta întocmai unui butoi gata să explodeze=)) Dar, pe fondul acelei comedii, bunicul a avut grijă să-mi dea o lecție cu privire la ideea de cuplu. Mi-a spus atunci că dragostea e cea care ar trebui să lege și NU o sarcină... Că un drum în viață trebuie ales pentru totdeauna și hotărât, nu în dorul lelii. Am fost și sunt întru totul de acord...doar că...nu m-am putut abține să nu fac și pași incerți pe calea vieții...Și, poate că dacă nu făceam așa ceva, acum nu mai eram de acord cu vorbele bunicului meu:)

După cum spuneam și la început, credința a însemnat, în primul rând bunătate, sprijin, ascultare, toleranță...ideea de a căuta binele acolo unde el, aparent, nu ar exista...dar, mai cu seamă, iertarea.

De multe ori era criticat pe motiv că stă de vorbă cu hoții sau cu bețivii sau pe faptul că ajuta familii rău famate. O perioadă, nici eu nu l-am înțeles. Dar, el îmi zicea:” ai să vezi...răspunsul îți va veni”... Pot spune că acest răspuns l-am primit chiar la înmormântarea lui... A fost, într-un fel, ultima mea lecție primită de la el... Nu mică mi-a fost uimirea când am văzut pe cei mai amărâți și mai chinuiți oameni... pe cel mai mare hoț și bețiv stând la căpătâiul lui și plângând ca un copil, întreaga noapte și spunându-ne tuturor  despre binele făcut de bunicul meu...

Când eram copil, fără minte, i-am zis, într-o doară: „Bunicule, noi doi, când vom muri, vom ajunge în Rai”... Iar el mi-a zis: „NU... Când EU voi muri, tu vei fi acolo și mă vei ține de mână, ca EU să pot găsi mai ușor calea către Rai”... Întâmplare sau coincidență...dar... bunicul meu s-a stins ținându-mă de mână:)

Deși a fost un om înstărit, tot ce avea împărțea cu săracii... De la bani, la grâne, la animale... Spunea că de unde dă, de acolo va și primi. Și, privind în urmă, pot spune că a primit din plin... Era ca și cum grânele, banii, resursele lui erau nelimitate. Vrând și eu să urmez exemplul lui, am încercat să fac pe isteața... Mi-am oferit încălțările mele, unei fete desculțe... Mda, ați spune că e un gest de admirat... Și probabil ar fi fost, dacă nu făceam asta în plină iarnă, pe un ger de crăpau pietrele și dacă nu mergeam desculță până acasă=)) Dar, de unde am dat, am și primit: o ditamai răceala, lăsată cu injecții și peniciline V....=)) I-am spus atunci bunicului meu: „Uite cum mi se răspunde mie la un bine făcut”...    Iar bunicul mi-a zis: „Asta a fost o ambiție, NU un bine... Un bine îl faci cu sufletul, gândindu-te la celălalt. Tu, defapt, te-ai gândit mai mult la cum să mă imiți pe mine, ca o maimuțică, și nu la binele aproapelui. Iar răsplata e cea pe care o primești tu acum. Așa că altădată, ai grijă care îți sunt intențiile și vezi să fie unele sincere și curate, dacă vrei să primești după cum faci.”

Ar fi multe alte lecții pe care vi le-aș putea spune...Dar... am preferat să mă rezum la cele mai importante dintre ele. Pentru mine a fost și va rămâne acel om aflat, undeva, pe un piedestal și de la care am avut ce învăța. 
P.S. Și da...Așa arăta bunicul meu, la 70 de ani:) Și tot el spunea că defapt, credința nu înseamnă numai liniște și pace sufletească ci, și longevitate, bunăstare și protecție chiar și în cele mai sumbre timpuri.