Eseu

Amalgam de gânduri

În amintirea unui actor care și-a jucat sublim rolul, atât pe scena vieții, cât și pe cea teatrală...Un om care a știut să-mi câștige sufletul printr-un simplu zâmbet..."Stelele care cad...NU pier"

Lumea: spațiul în care ne naștem, trăim... iar apoi îl părăsim... Mă întreb câți dintre noi avem regrete în momentul în care plecăm  și pe câți dintre noi ne ține în loc frica de necunoscut...

Unii spun că viața primită pe acest pământ este un dar... alții susțin contrariul... Cu siguranță, experiențele ajung să ne șlefuiască mintea, trupul și caracterul... Pășim în acest univers fără să cunoaștem ... O perioadă suntem chiar lipsiți de vedere... Cu timpul, însă... învățăm să mergem, să vorbim, să comunicăm... Ajunși la maturitate, descoperim că nu e suficient ceea ce știm și ne lovim de straturi și substraturi de comportamente umane. Cineva îmi spunea: “Hei, omul se cunoaște pe sine în proporție de 70%... Restul de procentaj rămâne o enigmă chiar și pentru el însuși”...Luăm hotărâri, știm ce drum vrem să urmăm... avem scopuri, obiective, țeluri și speranțe... Dar, uneori, totul pare să ia o cotitură pe care, poate, noi nu am putut-o gândi ori pe care imaginația noastră nu a putut-o prevede... Și totul se schimbă...

Viața este în proporție de 80% nesigură iar tu lupți împotriva ei, doar cu acel rest de procentaj necunoscut... Niciodată nu știi cum ai putea reacționa în diferite situații decât atunci când ești pus față în față cu ele iar în unele cazuri ești forțat să acționezi instinctiv... Sunt momente în care te întrebi dacă existența ta nu este cumva un soi de piesă de teatru în care tu interpretezi un rol... ori un joc în care acționezi după bunul plac al utilizatorului ori, poate, respiri din cauza unei penitențe menită să șlefuiască spiritul uman sau ești ca un șoarece aflat într-un laborator de experimente, unde îți sunt inoculate diferite tipare de viață...Multe din întâmplările trăite se bazează pe același plafon... ai putea spune chiar că respectă aceleași reguli... Cu toate acestea, oamenii puși în fața unei situații identice, se comportă diferit... Unii dintre noi trăim în derivă, așteptând fie să ne scufundăm, fie să ne lovim de un țărm, întocmai unei bărci pierdute pe întinsul oceanului. Alții, însă, își fixează un scop, mințindu-se pe ei înșiși ori încercând, adeseori, să se autoconvingă de faptul că au găsit calea și menirea lor pe acest pământ.

Probabil, vă veți întreba: “Bine, bine...dar, tu ce crezi despre viața și rolul omului?” Iar eu v-aș spune că pentru mine toate ideologiile ori teoriile trasate și disputate, de-a lungul vremii, îmi sunt perfect și în egală măsură, valabile. Viața își desfășoară activitatea ei, pe același plan... își urmează propriile reguli și tipare... Omul, însă, e cel complex...el e ființa care adeseori nu se poate supune legilor, care se revoltă ori se resemnează, care caută să descopere și să-și proclame propriile libertăți în fața unei existențe autoritare. Fiecare suflet uman trăiește și resimte imprevizibilul, în mod diferit, elaborând, astfel, o concepție proprie asupra scopului, rolului și apariției noastre în lume...

Ne vom lovi întotdeauna de vorbele ori de crezurile aproapelui nostru, însă... nu vom putea fi mereu în asentimentul lui dacă nu am simțit, poate, la fel, tăișul ori securea dură a vieții. Uneori, pe parcursul existenței, ne vom schimba propriile idealuri ori credințe din cauza experiențelor acumulate...alteori, ne vom încăpățâna să păstrăm aceeași viziune ori mentalitate, chiar dacă observăm cu ochiul liber că ne poartă pe un drum greșit.

Defapt... trăirile unui om au atâtea nuanțe, încât depășesc paleta coloristică binecunoscută. Numai ideea de a râde are ca și conotații ori rădăcini emoționale tertipuri de genul: a zâmbi, a chicoti, a pufni în râs ș.a.md

Am mai auzit spunându-se: “Viața e ca o școală în care învățăm diferite lecții… iar la terminarea cursurilor spiritul uman evoluează…se înalță la un alt nivel al existenței sale”… Probabil, această vorbă de duh este destul de încurajatoare pentru un om aflat în pragul disperării din cauza unei bătălii cu necazurile care i-au ieșit în cale… Își spune: “Sufăr pentru a mă putea ridica, trăiesc întâmplări nefaste tocmai pentru a mă dezvolta și pentru a-mi căpăta desăvârșirea sufletească” sau: “Nimic nu e întâmplător și, cu siguranță, toate prin câte trec sunt pentru a-mi aduce beneficii la un moment oportun”. Dar, sunt și cazuri în care vezi oameni oftând și zicând: “Unii primesc cu carul iar alții cu ocalul”. Aceștia sunt cei loviți pe toate planurile și, care, uitându-se în grădina vecinului, descoperă numai bucurii și împliniri, mâhnindu-se de amărăciunile personale și minunându-se deopotrivă de câtă bucurie poate să încapă în desaga altora. Totodată, mai există, pe lume, și ființe care afirmă: “Viața e plină de surprize”... Evident, acestea sunt persoanele care, după ce au fost lovite de tren, descoperă o suavă luminiță de la capătul vreunui tunel.

Colindând lumea, înveți multe, cunoști, trăiești și suferi multe...afli ce înseamnă ura, faima, umilirea, jignirea, egoismul, delăsarea, ambiția și toate stările sufletești pe care umanitatea le etalează sublim, pe scena vieții. Și eu, ca și ceilalți asemeni mie, sunt un actor...Joc și interpretez pe aceeași scenă, alături de colegii mei, oamenii.

Pe plan general, însă... sunt una dintre acele bărci ce plutește, în derivă, pe marele ocean, resemnându-se cu ideea unei existențe anoste, reci, triste și deprimante, așteptând ca puterea vântului ce o clatină, dintr-o parte în alta, să ia o decizie, în locul ei.

Și eu, la fel ca și neamul din care fac parte, am învățat să merg, să scriu, să citesc și să descopăr. Iar acum, stând în propria mea barcă, am ales sau... poate, altcineva a decis ca... eu să scriu aceste rânduri. Cum apele care mă poartă, sunt limpezi și nicidecum învolburate, cum timpul se dilată ori pare a sta în loc,    dându-mi impresia de peisaj static, tind să cred că viața m-a pus pentru o perioadă, undeva, în spatele scenei...

Viața mea se bazează pe aceleași scenarii și tipare ca ale oricărui om. Cu toate că, poate, nu sunt lucruri ieșite din comun, pentru mine, însă contează căci... ele m-au făcut să respir, să cresc și să devin cel care sunt astăzi. Sunt, însă, un om...ca oricare altul...De aceea, orice zi frumoasă se poate termina prost, la fel cum o zi mohorâtă poate aduce, la finalul ei, un apus impresionant.

Când faci parte din generația care a prins ultimile răcnete ale regimului comunist, nu mai poți deveni un nostalgic așa cum, în prezent, sunt unii membri ai societății. Amintirea unor calorifere înghețate bocnă, folosite pe post de piese de muzeu în apartamentele înghesuite, unde oamenii dormeau ghemuiți într-un singur pat, cozile matinale din fața alimentarei, fructele ori carnea procurate cu greu și date pe sub mână, cele două ore de program TV ceaușist, dărâmarea bisericilor și încurajarea ateismului, pământurile proprii luate de stat nu sunt imagini care să fi lăsat asupra unora dintre noi urme de regret după vechea eră. Dar, nu se poate spune că ne bucurăm în vreun fel și de afluxul capitalist care a înlocuit vechiul regim. Defapt, noi suntem generația care am trecut atât prin căderea comunismului, cât și prin regresia capitalismului, într-un timp destul de scurt: 22 de ani... iar acum suntem în așteptarea Apocalipsei și a evenimentelor fatidice care ar putea avea loc, conform astrologilor, oamenilor de știință ori cercetătorilor, în decembrie, 2012. Unii spuneau că noi suntem precum mieii sacrificați, alții ziceau: sunteți în capitalism și mi-e milă de voi... Un lucru e sigur: timpurile pe care le trăim sunt marcate de un fond al mutărilor bruște, al unor intrigi și scenarii care se schimbă de la o zi la alta, ca și cum regizorul nu este sigur pe ceea ce compune în piesele lui, de teatru iar actorii sunt bulversați de faptul că nu-și mai înțeleg rolul.

Nu regret, însă, faptul că fac parte dintr-o astfel de generație ci, din contră, îl consider un privilegiu. Omul se dezvoltă spiritual, cel mai bine, pe vremuri de criză ori în clipele unei existențe duse pe muchie de cuțit... Atunci când viața îți atârnă de un capăt al aței, toate rotițele și mecanismele de autoapărare ți se pun în mișcare iar experiențele chinuitoare îți modelează, adeseori, un comportament unic.