Adolescenți și tatuaje...

Zilele trecute stăteam la o șuetă ceva mai...aparte. Spun aparte pentru că tema principală făcea referire la tatuaje... Știu, credeți că e ceva banal, că toată lumea își tatuează, în ziua de azi, fel și fel de bazaconii... bla-bla-bla... CORECT... DAR...Aspectul pe care îl disputam, pe subiectul, în cauză, făcea referire la consecințele tatuajului și la adolescenții pasionați de trendul acesta.

Problema era una: Cum să-mi determin copilul să NU recurgă la o astfel de idee care mie, ca părinte, mi se pare deplasată? Evident, aici intervine acea diferență de concepții între generații. Majoritatea părinților uită că și ei au fost adolescenți, o dau înainte cu replica aceea arhetipală: “Pe vremea mea NU era așa”... Și, de aici, apar diferite certuri inutile, care ar putea fi evitate prin COMUNICARE logică sau argumente raționale.

Vedeți voi? De cele mai multe ori, atunci când spuneți copilului NU, pentru el va fi un mare DA... Prin interdicții, îl veți împinge, fără să vreți, de la spate, să facă EXACT ceea ce NU v-ați dori.

Nu știu câți dintre voi ați auzit de psihologia inversă DAR, vă invit s-o practicați cât mai des cu un adolescent. Este un subiect pe care voi dezbate lucrurile precum o tocăniță, fiindcă implică destule elemente demne de a fi cunoscute.

Ei, bine, psihologia inversă presupune să-i spuneți copilului DA, atunci când ați vrea să fie NU... Asta în termeni generali, evident. Dar, dacă detaliem ideea, atunci, psihologia inversă ar presupune să fiți în aparență, de acord cu ideile copilului vostru, ÎNSĂ, aducându-i argumente care l-ar determina să renunțe la ele. E cea mai isteață mutare pe care o poate face un părinte. Să vă dau un exemplu: Copilul vine și vă spune că vrea să-și facă un tatuaj... Cum ar fi dacă ați înlocui acel NU, al vostru, cu o replică de tipul: Ok, bun...Nu am nimic împotrivă...DAR...trebuie ales cu grijă localul, pentru a nu avea tu probleme cu ace infectate și, va trebui să-ți alegi un model care să îți placă să-l porți toată viața, pentru că, nu cred că ai vrea să te răzgândești mâine și să ajungi să ți-l ștergi cu laserul, adică prin operație, și să rămâi, mai apoi, cu semne de bună purtare. Așa că, hai să vedem la ce modele te-ai gândit.

Evident, acesta este doar un exemplu. Există, însă, cazuri, în care copilul poate fi mai încăpățânat decât v-ați imagina și, ca atare, se poate aplica, pe mai departe, o altă replică: Da, e ok modelul ales de tine...DAR... nu vrei mai bine să îți faci un tatuaj semipermanent? Așa nu îl vei avea toată viața, îl poți schimba oricând, nu mai ai nevoie de operații cu laser. E ideal. Reacția copilului? Fie va fi de acord, fie va spune că vrea un tatuaj permanent fiindcă s-a interesat pe Google și acolo spune că cele semipermanente se șterg și devin inestetice, în timp. Așa că aplicați pasul următor, sau replica următoare: Păi, bine...DAR... ai vrea să-ți rămână așa toată viața? Ia gândește-te la tine, ca bunic(ă), dând educație nepoților tăi iar ei te vor întreba ce ai făcut la viața ta de ești așa tatuat(ă)? Sau la reacția viitorilor copii cărora le spui că trebuie să învețe carte? Nu te-ar lua ei în derâdere, văzându-te tatuat(ă)? Nu ai fi tu un exemplu prost, în fața lor?

Cert e că după astfel de replici, majoritatea dintre ei vor renunța la ideea de a se tatua cu cine știe ce minune; alții vor alege un model mai mic și mai puțin vizibil iar alții vor alege un tatuaj semipermanent.

Veți spune: Bine, bine, și dacă TOT se vor tatua...noi CE am câștigat, în felul ăsta, ca părinți? Simplu: NU o vor face fără știrea voastră iar copiii voștri vor fi mai protejați împotriva diferitelor boli și infecții care se transmit, prin ace. Dacă voi, ca părinți, le respingeți ideea din start, consecința poate fi un tatuaj pe ascuns, făcut în te miri cine știe ce condiții și care le-ar periclita nu numai sănătatea dar... peste ani,când s-ar maturiza, v-ați trezi acasă cu un adult împestrițat de tatuaje și motive, îmbrățișând o etichetă și o cale NU tocmai demnă de urmat. Pe moment, va vrea acel tatuaj ca pe un moft...sau ca pe un trend și, dacă voi nu le prezentați, prin argumente solide și logice, o imagine a unui viitor nu tocmai ferice datorită tatuajelor vizibile... sau consecințele unui astfel de fenomen... atunci vă puteți trezi peste ani, cu un papagal, pe post de adult și pe care l-ați crescut fără să comunicați cu el. Îmi pare rău că sunt atât de dură...DAR... copiii îi facem nu numai pe post de bibelouri. Ei au nevoie de susținerea noastră, de atenția noastră, în postura de părinți. Orice greșeală va face copilul, aceea va fi consecința lipsei de atenție din partea părintelui sau, a acelui refuz din partea voastră, în unele cazuri.

Spuneam de acea diferență între generații și de acele concepții distincte. E normal ca ele să existe. Într-un fel gândește omul la 30 de ani și altfel a gândit la 15 ani. Ca atare, voi ați ajuns să gândiți într-un anume fel, la o vârstă, datorită experiențelor de viață trăite, pe care un adolescent NU a avut încă posibilitatea de a le trăi. Și, de aici și diferențele între modurile de gândire. Ce devine, însă, problematic, sunt PREJUDECĂȚILE și ETICHETAREA, ca o consecință a unor concepții eronate... Când stați de vorbă cu un adolescent, căutați să le evitați cât puteți! Dacă prejudecățile predomină în discuțiile cu el, atunci consecințele vor fi: îndepărtarea lui de voi, revolta comportamentală... cu alte cuvinte și mai pe românește? Îl scăpați din mână.

A fi părinte de copil, nu e ușor... A fi părinte de adolescent este FOARTE greu... Trebuie, însă, să fiți conștienți de faptul că e o perioadă prin care trecem cu toții. Abia atunci începem să experimentăm, să cunoaștem, să căutăm un sens al vieții dar, și o identitate personală. De aceea majoritatea adolescenților au tendința de apartenență la un grup social, de prieteni și...buni-răi... sunt ai lor. Dacă le interziceți apartenența la un grup, e ca și cum le-ați interzice să învețe acea școală a vieții de care CHIAR au nevoie... oricât de cruntă ar fi ea. Totodată, adolescența este o perioadă nu numai dificilă ci, și una aflată sub semnalul de alarmă. E acel moment în care... fie reușiți să creați o legătură strânsă cu copilul vostru, fie îl veți scăpa din mână. De aceea, e primordială comunicarea liberă... Cu cât voi, ca părinți, sunteți deschiși, cu atât el se va apropia de voi și, cu cât aplicați acea viclenie cu DA, sunt de acord DAR...în condițiile X și Y..., cu atât mai bine se va dezvolta adolescentul, ca personalitate.

O altă latură tipică adolescentului este privirea vieții în negru. Iar atunci când nu are ceva sumbru, TOT va găsi... Va încerca să caute un astfel de aspect fie în copilăria lui, fie în comportamentul vostru, ca părinți, fie în viața bunicilor lui. DAR, vă asigur că acea idee sumbră este una normală, menită să echilibreze cumva balanța poveștilor cu zâne, de care a avut el parte, până în momentul adolescenței.

Practic, din viața unui om, putem desprinde trei etape primordiale: 1.partea pozitivă a vieții= copilăria; 2.partea negativistă a vieții=adolescența; 3.partea asumării de responsabilități=maturitatea. Asta, pe scurt și mai pe înțelesul tuturor:) Pentru că NU intenționez să dezbat tratate psihologice care nu-și au rostul. Dar, pentru a înțelege mai bine, cum anume ne dezvoltăm, ca indivizi, vă recomand cartea “Psihologia Poveștilor cu Zâne” și vă asigur că este o carte foarte bună, din punct de vedere psihologic.

Ca atare, în fiecare aspect al vieții, trebuie abordată o altă modalitate de atitudine și comportament față de copiii voștri. Cât sunt mici, se merge pe ideea de afecțiune... când încep să crească, mergem pe ideea de șantaj (exp: mănânci ciocolată dacă îți termini lecțiile etc)...când ajung la adolescență mergem pe ideea de psihologie inversă și comunicare... iar când devin adulți, mergem pe ideea de compromis și înțelegere. Am făcut acest rezumat pentru a se înțelege cam cât de importante sunt aspectele și etapele din viața copilului vostru.

Într-adevăr, cea mai dificilă perioadă este cea a adolescenței. Părinților le este greu să dea drumul la acel lanț, adolescenții vor să cunoască și să experimenteze cât mai multe...Apar diferențele de mentalitate, actele de rebeliune și, la o simplă neatenție, l-ați scăpat în neant. Însă, o psihologie inversă aplicată...o libertate controlată...o comunicare sănătoasă...o apropiere prietenească... sunt menite să ajute și să NU permită crearea unei prăpastii între voi, ca părinți,... și copiii voștri. Dacă atunci când sunt mici au nevoie de cât mai multă afecțiune, atunci când ajung la adolescență au nevoie de ascultare și înțelegere. NU întotdeauna veți reuși să le înțelegeți ideile DAR, dacă nu le respingeți mentalitatea și modul lor de a privi viața, atunci nici ei nu vă vor respinge opiniile.

Cu toate că este mai mult o șuetă psihologică, sper ca acest articol să vă folosească. Într-adevăr, NU e ușor să fii părinte...dar, aduceți-vă aminte că NU copiii au ales asta...ci, voi.