Love and hate...

Iubesc și urăsc viața în egală măsură. O iubesc pentru oamenii pe care mi i-a oferit, pentru bunicii pe care i-am avut, pentru acea mână de oameni de calitate pe care îi cunosc. Iubesc viața pentru ceea ce am învățat, pentru reușitele pe care mi le-a scos în cale, pentru acele momente unice petrecute în jurul unui foc de tabără, râzând și fredonând cântece de munte. Iubesc viața pentru ceea ce m-a făcut să simt: libertate, prietenie, bucurie, dar, mai cu seamă, dragoste. Mi-a arătat că dragostea nu înseamnă doar noi... înseamnă grijă, respect,atenție,sprijin, înțelegere, fidelitate, comunicare. Iubesc viața pentru fiecare apus și răsărit, pentru prima zăpadă a fiecărui an, pentru fiecare primăvară... Și da, îmi repet toate aceste lucruri în momentul în care mă face s-o urăsc pentru toate lacrimile, suferințele, oamenii pe care i-am pierdut...pentru tot ce mi-a luat și pentru fiecare palmă pe care mi-a dat-o.

 Urăsc viața pentru dezamăgirile, iluziile și încercările la care mă supune. Urăsc viața pentru oamenii care m-au făcut să sufăr. Urăsc viața pentru că are prostul obicei să calce în picioare toate valorile morale și umane. Urăsc viața pentru realitatea crudă pe care mi-o prezintă zi de zi...pentru dramele pe care le crează, uitând să echilibreze balanța între bine și rău. Dar, cel mai mult urăsc viața pentru faptul că dă cu piciorul oamenilor buni, oamenilor de calitate... Îi împinge în pragul disperării și al agoniei... îi oferă, pe tavă, morții, ca și cum ea, viața, nu ar mai avea nevoie de ei... O urăsc, pur și simplu, pentru faptul că ajungem să fim apreciați când suntem morți și nu când suntem vii.

Tocmai de aceea, îi comunic vieții să nu-și mai bată joc de soartă...și nici de noi... O îndemn să fie una cu noi și nu parte discordantă...o îndemn să ne ofere tuturor ocazia de a o iubi, pentru a nu stima moartea mai mult decât o stimăm pe ea.