Un vis fără aripi

De ceva vreme mă tot codesc și mă tot sucesc în privința povestirii unei întâmplări...a unei lecții de viață care, ar trebui spusă și, totuși, stau pe gânduri căci nu știu cum s-o etalez pentru a fi înțeleasă pe măsură.

Vreau să vă spun povestea unei simple puștoaice, al cărei vis era acela de a escalada munții, de a cuceri înălțimile, de a ajunge departe. Nu îi voi dezvălui identitatea. În plus, consider că doar ea are dreptul acesta, nimeni altcineva.

Spunea adeseori: ”Pe munte mă simt liberă...simt viața cum pulsează în mine...mă simt puternică”.

Atunci când era mai mică, avea prostul obicei de a face balansuri pe corzi, de parcă dansa, țopăind cu picioarele pe stânci, de la stânga la dreapta și strigând cât o țineau plămânii: ”I am the Spiderman!”, în timp ce acela care o pregătea țipa la ea: ”Ești pe dracu! Ești o inconștientă!”. Întotdeauna a existat un schimb de replici dure între ea și instructor și care se terminau adesea cu un râs în hohote, din partea ei, ca și cum ar fi sfidat totul.

Visa să ajungă departe. Voia să-și depășească limitele, în care, oricum, nu credea, zicând nu o singură dată  că ”oamenii sunt singurii care-și pun bariere în cale, nimeni altcineva nu o va face în locul lor”. Visul ei, însă, s-a spulberat într-o fracțiune de secundă. A fost suficientă o clipă pentru a pierde totul.

De cele mai multe ori preferă să nu spună prea multe...Ba chiar evită subiectul în sine... Prietenii ei povestesc frânturi, ea însăși etalează alte frânturi care, puse cap la cap redau o întâmplare pe cât de nefericită, pe atât de interesantă, mai cu seamă dacă au și alții de învățat ceva de pe urma acestei istorisiri. Când cei de față încearcă să redeschidă subiectul, ea le-o taie scurt, printr-o replică pe măsură: ”Am căzut și gata.Îl declar un capitol încheiat.”

Ochii ei, însă, se întunecă de fiecare dată când își amintește ”căderea liberă” iar în glas i se poate simți furia. Aparent, pare o simplă întâmplare nefericită și acceptată. În realitate, însă, NU o dată a încercat să se redreseze, să revină la ceea ce îi plăcea să facă cel mai mult- alpinismul- transformând acea furie, parcă, într-o răzbunare personală, într-o răfuială cu propriile limite impuse de corp, sfidând durerea, oboseala și atrofierea vizibilă a musculaturii.

Nu știu dacă voi reuși să redau caracterul, modul ei de gândire sau trăirile ei. Însă, voi încerca pe cât îmi stă în putință să vă descriu etapă cu etapă, în speranța că-poate-va fi o poveste de viață utilă pentru mulți dintre voi. Aceasta este și ideea pentru care vă scriu acest articol, unica dealtfel.

Cred că dacă ar fi să o caracterizez printr-un simplu cuvânt, acela ar fi: sălbatică. Nu era o persoană extrem de retrasă dar, nici nu se omora să fie foarte sociabilă. Avea lumea ei: munții, cărțile, natura în sine, dar, și animalele la care avea de fiecare dată un ”lipici” inexplicabil. Dacă mergeai cu ea pe munte, era imposibil să nu dai de câte o lighioană. Ea le iubea, tratându-le cu un ”Bună ziua” ca pe un om și ca pe ceva firesc, în timp ce toți ceilalți se zburleau de parcă ar fi văzut stafii ciufulite, pe potecile montane.

Deseori, seara,grupul se aduna la o bârfă, în jurul unui foc de tabără. Pe ea, însă, o vedeai intervenind în discuții foarte rar și doar atunci când știa că are ceva serios de spus și de susținut prin argumente solide. În rest, tăcea, ascultându-i pe ceilalți, transmițându-și, însă, acordul sau dezacordul, printr-un zâmbet cald. Avea un stil nonverbal de comunicare pe care, mai degrabă l-ar fi înțeles animalele pădurilor decât cei din jur. De exemplu, când era sceptică, avea talentul de a ridica din sprâncene. Dar, cel mai interesant mesaj pe care îl transmitea din priviri, vi l-aș putea traduce prin: ”lasă că ți-o coc eu” :)) Arunca un zâmbet ca de vulpe și o privire fixă, care te făceau să-ți amuțească vorbele, de-ți venea să-ți ascunzi cuvintele prin buzunare sau să le înghiți instant, ca pe niște hapuri.

Citea mult și căra după ea fel și fel de bazaconii de cărți, scriitorul ei preferat fiind Richard Bach, cu care făcea tuturor capul calendar, susținând teoriile acestuia și spunând că ”viața este o iluzie” sau că ”Pescărușul Jonathan și-a depășit limitele vieții prin moarte dar, descoperind moartea, a învățat să trăiască adevărata esență a vieții”. La acea dată, când venea cu astfel de afirmații...vă puteți imagina cam cât de ciudat se uitau cei din grup la ea, nu? Tăcerea celor din jur era, însă, spartă, de gura instructorului care, când o vedea că o mai ia pe alei, o întreba, dur: ” Alte idei mai normale nu ai la tine, nu?” Iar ea prefera să tacă. O considera, probabil, o întrebare retorică.

Avea întotdeauna talentul de a se băga fie în belele, fie unde nu îi fierbea ei oala. Printre marile ei idei strălucite, a fost și aceea de a coopta ”tinere talente în ale alpinismului”. Zis și făcut! Așa s-a și trezit instructorul-în fața faptului împlinit și fără să știe- cu un grup de copii, împinși de la spate de fătuca asta, convinși fiind că pot cuceri munții. Unica problemă era statura acelor puști. Majoritatea erau într-atât de rotofei, încât se rostogoleau, ca bolovanii, la primul pas. Pe lângă nervii și urletele instructorului, însoțite de o ditamai castana, a urmat și o pedeapsă pe măsură: făcea toate paturile grupului, în fiecare dimineață, timp de două săptămâni.

Cu toate acestea, instructorul o considera o ”rebelă cu potențial”. De aceea, de cele mai multe ori, pleca alături de el și de grupul lui de seniori pe cărări montane, separat de juniorii alături de care se antrena pe parte de alpinism. Sălbatică...rebelă...și cu tot soiul de feelinguri pe care niciun prieten sau membru al vreunui grup, alături de care a plecat pe munți, nu i l-a putut contesta.

Cu același feeling a plecat la drum și în acea ultimă escaladă pe care nu și-ar fi dorit-o dacă instructorul nu ar fi insistat... Aici, părerile sunt împărțite între ea și cei care au fost de față... Ea spune doar că a ”căzut ca o proastă și punct”, în timp ce instructorul a zis că și-a salvat cea mai bună prietenă, cu prețul unei ”căderi libere”,la vreo 30 de metri în gol... După acea căzătură, s-a ridicat în picioare, spunând celor ajunși lângă ea, că nu are nimic... Cu toate acestea, în secunda următoare, a căzut la pământ, simțind că se sufocă și zbătându-se ca peștele pe uscat... Abia în clipa în care a putut să respire din nou, a început să urle de durere...și tot filmul i s-a încheiat până în clipa în care s-a trezit la spital...

Un prieten aflat acolo, în acel moment, a spus că a zăcut inconștientă în jur de o oră, timp în care ei au făcut tot posibilul să ajungă la ea, să îi ia pulsul, să vadă dacă mai trăiește...

A fost suficientă o secundă pentru a-și rata un vis. Întrebată fiind de un prieten, ”Cum a simțit căderea?”, răspunsul ei a fost unul sec și simplu: ”Am simțit-o ca pe o eternitate și apoi nu am mai simțit nimic”.

Au urmat trei ani de recuperări intense...fără să plângă, fără să spună nimănui nimic. După trecerea anilor, și-a căutat instructorul spunându-i: ”Unde mergem?”. Instructorul, știind că doctorii i-au zis că nu mai sunt șanse ca ea să mai revină, rămăsese destul de încurcat de propunerea în sine, a puștoaicei... Cu toate acestea, i-a zis: ”Bine.Hai să încercăm.”

Au ales un simplu perete de stâncă...Unul pe care l-ar urca oricare începător... I-a luat ore...a căzut, s-a redresat...în timp ce instructorul țipa la ea să renunțe... Practic, aproape toată musculatura era atrofiată...amorțită... Abia învățase să meargă din nou iar ea se încăpățâna să urce pe stânci... Nu s-a lăsat până nu a ajuns în vârf... Coborârea, însă, a făcut-o târâș-gropiș, cu niște spasme musculare care-i făceau să tremure tot corpul, din toate încheieturile... Și da...am fost acolo, trăind fiecare mișcare și furie sau încăpățânare pe care le-a simțit ea, în acele momente. Și, probabil, atât instructorul cât și alte două persoane alături de care a făcut această încercare, nu vor uita ce a spus ea, la final: ”S-a terminat cu mine”... Lacrimile îi curgeau șiroaie iar starea de nervozitate și furie o făcuseră să dea cu pumnul în pământ..să smulgă, mai apoi, iarba, cu mâinile...și să urle... Țin minte ca și azi vorbele spuse ei de către instructor: ”Ai reușit, totuși..Ai urcat un perete...Abia ai învățat să mergi din nou. Nu crezi că ai pretenții prea mari de la tine?” S-a uitat la el, cu ochii înlăcrimați și i-a spus: ”Tu crezi ceea ce spui?”...Instructorul nu a mai putut să-i răspundă, așa că a preferat tăcerea în locul unor cuvinte inutile.

Timp de o lună de zile după aceea, instructorul nu a mai știut absolut nimic de ea... După acea lună, însă, s-a trezit cu ea, brusc, în fața ochilor. Dealtfel, el spunea întotdeauna că puștoaica asta ”este ca un titirez și ca un spiriduș: acum apare, acum dispare.” Într-un fel sau altul, i se confirma propria lui părere despre ea.

S-a uitat la el și i-a zis: ”Nu pot renunța la munte. Îl iubesc și-l urăsc în același timp. Poate că nu mai pot face nimic de aici înainte...NU pe parte de alpinism. Dar...ce mă oprește să fac drumeții montane?” Instructorul a pufnit în râs și i-a spus într-o doară: ” Ești nebună!Dusă cu sorcova!Iar eu și mai nebun că accept una ca asta”.

Era o provocare din toate punctele de vedere. În primul rând, cățărările diferă enorm față de mersul pe poteci abrupte. În al doilea rând, mersul puștoaicei abia se recuperase și, ca atare, orice pas făcut de ea putea fi un succes sau o catastrofă. În al treilea rând, coloana care fusese accidentată grav, îi afectase o bună parte a echilibrului. În al patrulea rând, psihic nu trecuse peste acea senzație de cădere în gol. În timp ce unii îi spuneau: ”Stai departe de munte”, alții îi spuneau: ”Ei, lasă...că îți revii tu”. Practic, unii erau PREA exagerați cu ea, cunoscându-i problemele de coloană, în timp ce alții nu puteau nici să conștientizeze și nici să realizeze că ea nu mai este la fel. Chiar ea însăși spunea: ”Nu am întâlnit pe nimeni care să mă menajeze dar, să mă și încurajeze să nu renunț. NU vreau să renunț la ceva ce iubesc și știu că pot face un compromis cu muntele în acest sens. Mai degrabă fac compromisuri cu muntele decât cu oamenii, în general”.

Practic, primul pas era cel mai greu:acela de a trece de temeri. Toți munțomanii știu că traseul ce duce către Peștera de Lapte este o comedie banală. NU și pentru un om zdruncinat de o cădere. Well, imaginați-vă că puștoaica noastră a clacat, având senzația de cădere în gol, stând pe o ditamai poteca, de unde mai puteai privi și fără teamă, pârtia. Partea psihologică a fost cea mai dificil de trecut pentru ea... Și, deși astăzi este relativ vindecată din punctul acesta de vedere, încă mai are tresăriri sau momente de clacare. A fost luată treptat. Au fost căutate rute și trasee unde să aibă prăpastia fie în dreapta, fie în stânga, sau chiar în ambele părți, cum sunt unele trasee din Făgăraș. Este greu să-ți menții echilibrul pe două picioare după ce tu ai fost obișnuit să te cațeri în patru labe. Mai mult, echilibrul era afectat din cauza problemelor de coloană și, colac peste pupăză, ea se simțea în siguranță tot pe traseele unde erau stânci, nu pe poteci. Cel mai dificil a fost momentul în care a trebuit să simtă, din nou, prăpastia în spate... Și asta pe un traseu de trekking. A urmat trasee pe vânt, pe ploaie, pe ceață, pe vreme bună, depășind, treptat, teama.

Apoi, prinzând curaj, a plecat singură, fără instructor...fără un ajutor de nădejde. A făcut trasee de 5 ore...Apoi de 8-10 ore...ajungând până la 12 ore. A încercat inclusiv să reia traseul pe care căzuse...încercând din răsputeri nu doar să treacă peste șocul avut din cauza căderii ci, spera să poată relua ceea ce i-a fost mai drag: alpinismul. Nu a reușit decât jumătate din drum ca apoi să continue traseul de creastă.

Nu voi da traseele, nu voi da numele lor, vă spun, în schimb, povestea lor pentru ca ceilalți să învețe ceva din asta. Să învețe să nu se aventureze, să învețe să respecte natura și să nu o sfideze, să învețe să fie prudenți pentru ca nici ei și nici alți membrii ai grupului lor să nu aibă de suferit. Dacă unul spune să vă opriți, opriți-vă cu toții... Nu mergeți ca berbecii înainte, fără să gândiți. Vă spun povestea puștoaicei acesteia NU pentru a o judeca sau pentru a o lăuda ci, pentru a vă fi învățătură de minte și pentru a lăsa teribilismul departe de drumețiile voastre montane, indiferent cât de ușoare sau grele ar fi ele. Muntele va face întotdeauna compromisuri cu voi, ca și munțomani...doar dacă îi ascultați ”mesajul”. Totodată, indiferent cât de dură este o ”cădere” (de oricare natură ar fi ea), căutați în voi puterea de a vă ridica și de a merge mai departe.

În prezent, puștoaica aceasta parcurge cu plăcere potecile de munte, bucurându-se de fiecare pas dar, totodată, a predat și predă ștafeta în continuare, celor care vor să îmbrățișeze o astfel de pasiune. Dar, face asta punând pe primul plan siguranța și prudența celor care merg în drumeții sau care vor să practice alpinismul. Le recomandă atât trasee cât și echipamente corespunzătoare. Iar ea? Îmbrățișează în continuare munții, pășind pe drumurile lui, de fiecare dată când are ocazia.

Unii o consideră curajoasă...alții inconștientă. Eu o consider o prietenă dragă despre care mă chinui să scriu de ceva timp bun și nu reușeam. Poate că articolul este, pe alocuri, cam pisicos... iar în alte fragmente exprimat cam plastic. Dar, cred că cel mai greu lucru este să scrii despre oamenii apropiați... Fie te implici emoțional și devii prea dulce...fie încerci să te detașezi de poveste, devenind extrem de plastic în exprimare. Ori, puștoaica despre care vă povestesc îmi este PREA apropiată și, de aici și dificultatea mea de a scrie despre ea. ;) Important, însă, nu este modul meu de a scrie ci, povestea și mesajul pe care vi le transmit și pe care le consider demne de ascultare.