Civilizația franceză

Denumirea de Franța a plecat de la numele Francia, termen, dealtfel, destul de disputat de-a lungul timpului datorită rădăcinilor sale etimologice.

Unii susțin că ar fi de origine germană și că denumirea ar fi plecat chiar de la populația francă, cea care-și avea habitatul pe teritoriul pe care s-a și constituit, mai târziu, Franța.

Alții, însă, susțin faptul că ar proveni din latină, din cuvântul francus, care înseamna frângere.

Un lucru este, însă, cert: populația francilor era, în majoritatea ei formată din războinici și se aflau sub conducerea regelui denumit Rex Francie iar din cadrul acelui teritoriu s-a desprins o regiune ce poartă și astăzi denumirea de Franța.

În perioada Evului Mediu timpuriu, Francia a cunoscut două mari dinastii: Merovingiană și Carolingiană. În acele vremuri teritoriul a avut parte de o serie întreagă de divizări și dezbinări.

Astfel, dupa moartea regelui Carol cel Mare (întemeietorul Imperiului franc, aparținând dinastiei Carolingiene), Francia s-a împărțit în trei regiuni principale, hotarâre abrogată prin intermediul Tratatului de la Verdun: Orientală, Occidentală și Lotharingia.

Francia Orientală a ajuns sub conducerea regelui Ludovic, partea Occidentală a revenit lui Carol cel Plesuv, iar Lotharingia a fost atribuită regelui Lothar I.

După moartea lui Lothar, Imperiul de Mijloc al Franciei(sau Lotharingia) se împarte între fiii moștenitori ai regelui. De-a lungul timpului, această regiune suferă numeroase scindări și diviziuni, dintre care cea mai importantă este împărțirea ei în două ducate: Lotharingia Inferioară și Lotharingia Superioară, conduse de Bruno și fratele său, Otto cel Mare. Primul ducat ajunge sa se divizeze într-atât încât să poată da naștere mai multor provincii și regiuni feudale iar cel de-al doilea ducat își schimbă denumirea din Lotharingia Superioară, în Lorena.

Începând cu anul 842, inclusiv celelalte două teritorii, respectiv, Imperiul Franciei Orientale și partea Occidentală își schimbă denumirile, pe baza Jurămintelor de la Strasbourg. Astfel, potrivit acelui act constitutiv, Imperiul Occidental devine Franța iar Imperiul Oriental devine Germania de astăzi.

Din 842 și până în 987 teritoriul francez a fost condus de catre descendenții lui Carol cel Mare ca apoi, puterea să îi revină lui Hugo Capet.

Dar, Franta își cunoaște perioada de renaștere și înflorire pe vremea lui Henric al IV-lea(primul rege al dinastiei Bourbon) și a lui Ludovic al XIII-lea(fiul lui Henric al IV-lea) și atingându-și apogeul sub conducerea lui Ludovic al XIV-lea(care a avut cea mai lungă domnie, timp de 72 de ani, fiind pus la tron încă de la vârsta de 5 ani; nașterea sa a fost considerată un adevărat miracol, motiv pentru care a fost și botezat cu numele de Dieudonné- darul lui Dumnezeu) și a lui Napoleon Bonaparte, când se putea lăuda ca fiind o importantă putere militară, diplomatică și culturală. Napoleon a fost de origine corsicană, sub egida căruia Franța a cunoscut o serie de războaie, majoritatea marcate prin victorii; unica țară de neînfrânt pentru Napoleon, a fost Rusia; în 1813 pierde bătălia de la Leipzig, dusă împotriva unei coaliții a cinci națiuni: austrieci, prusaci, ruși, suedezi și saxoni; la un an după acestă înfrângere, este nevoit să abdice și este exilat pe insula Elba; dupa 100 de zile de exil, revine la conducerea țării, ducând bătălia de la Waterloo, în dorința de a reface Marele Imperiu de altădată; după câteva victorii neînsemnate, pierde, însă bătălia finală și este nevoit să abdice din nou, de data aceasta pe insula Sfanta Elena, unde își află sfârșitul în anul 1821.

Practic, Franța a fost un stat al regalității până în anul 1789 când își capătă statutul de republică, eveniment marcat prin căderea Bastiliei (fortăreața, devenită simbol al monarhiei și transformată pe vremea lui Richelieu în închisoare, pentru toți cei care se opuneau regimului regalist). În această perioadă monarhia este înlocuită cu o conducere parlamentară și sunt promovate drepturi precum: Libertate, Egalitate, Fraternitate.

Deși în toată această perioadă s-a încercat reinstaurarea unei monarhii constituționale, tentativa acestora a eșuat.Astfel, în 1848 are loc Revoluția Franceză, reinstalându-se clar și ferm ideea de republică, aducând în prim plan ideea de conducere prezidențială.

În cadrul așa-zisei cele de-a doua republici, primul președinte numit a fost nepotul lui Napoleon care transformă ideea de republica într-una de imperiu. Dar, dezvoltându-se, însă, un regim parlamentar, căpătând amploare și putere, ideea de republică revine iar cel de-al doilea imperiu decade, fenomen marcat în istoria Franței prin a treia Revoluție Franceză.

În cele două razboaie mondiale, Franța pierde numeroase părți teritoriale, ajungând sub jugul Germaniei fasciste. În timpul celui de-al doilea război mondial, Franța pune bazele celei de-a patra Republici dar, care s-a dovedit la fel de nesigură și instabilă, ca și celelalte. În schimb, cea de-a cincia Republica, a cărei Constituții a fost redactată sub atenția lui De Gaulle s-a remarcat ca fiind mai stabilă, punându-se bazele unui regim parlamentar solid.

Cu timpul, puterea președintelui sporește și astfel, Franța devine o  republică semi-prezindențială. Conform Constituției, puterea legislativă îi este dată Președintelui și Guvernului, condus de către un prim-ministru iar puterea legislativă aparține Parlamentului format din două camere: Adunarea Națională și Senat.

Puterea judiciară este creată după Codul lui Napoleon, respectând drepturile omului. Sistemul juridic cuprinde două părți: dreptul public (format din administrativ și constituțional) și dreptul privat (format din dreptul civil și dreptul penal).

Actualmente, Franța este membră a Consiliului Europei, a Uniunii Europene, a ONU și se poate lăuda ca fiind cel mai vechi stat, desprins din regalitate, reprezentând, în zilele noastre, una dintre cele Sapte Mari Puteri.