Crăciunul

Inițial, Crăciunul a reprezentat o sărbatoare păgână ce presupunea celebrarea Zeului Mithra (Zeul Soarelui), și marcarea perioadei solstițiului de iarnă, simbolizând nașterea Soarelui.

În aceeași perioadă a iernii și a lunii decembrie, păgânii mai sărbătoreau Saturnaliile și Juvernaliile.
Saturnaliile se întindeau pe o săptămână întreagă, timp în care sclavii mâncau și petreceau alături de stăpânii lor.

Obiceiul păgân al Crăciunului presupunea aducerea în case a unui buștean și arderea acestuia pe întreaga noapte, timp în care cei prezenți se adunau la povești și bucate.

Ulterior, Crăciunul a devenit o sărbătoare creștină prin celebrarea nașterii lui Isus Hristos. Până la suprapunerea celor două evenimente, Nașterea Mântuitorului era serbată la 6 ianuarie, odată cu Botezul sau Boboteaza, ca apoi bisericile să aprobe sărbatorirea lor, împreună, pe data de 25 decembrie. Actualmente, unicul popor care încă mai păstrează vechea datină, celebrând Nașterea Domnului pe 6 ianuarie, sunt armenii.
Cuvântul Crăciun a fost foarte disputat de către lingviști iar rădăcinile termenului rămân, în continuare ambigue până când, probabil, se va ajunge la un acord comun în privința evoluției acestuia. Astfel, există mai multe variante conform cărora Crăciun pleacă fie de la cuvântul calatio, fie de la creatio. În accepțiunea lui Rosetti și a lui Graur, termenul de Crăciun ar fi intrat în limba română prin cuvântul slav krakun. Slavii, aflați în provinciile dunărene, ar fi preluat termenul de la popoarele romanizate ce locuiau în acea regiune încă de dinaintea sosirii acestora, în partea de Dunare. În felul acesta, susțin lingviștii, slavii ar fi preluat latinescul creatione, pe care l-ar fi denumit, în limba lor, prin termenul de krakun.

Termenul de creatio, însă, nu poate fi acceptat de Biserică, pe motiv că Hristos este "născut, nu făcut" ori "creat"- conform Crezului... Totuși, termenul de Crăciun a pătruns în limbă, prin intermediul popoarelor și nu ale bisericii.

Totodată, termenul de calatio nu poate fi acceptat ca și rădăcină etimologică pentru cuvântul Crăciun, conform lui Al. Graur. Calatio înseamnă, chemare, convocare iar lingvistul nu vede cum creștinii ar putea întrebuința un termen provenit din rândul preoților politeiști.

Un lucru este sigur: după atâta amar de vreme, proveniența acestui cuvânt rămâne în continuare subiect de dispută...dar, un comun acord există: rădăcina lui din limba latina, indiferent dacă ar fi pătruns sau nu prin intermediul limbii slavone.

În privința colindelor, ele își află rădăcinile tot în datinile păgâne. De exemplu, kallikantarii erau un soi de monștri care bântuiau satele în perioada Crăciunului și până la Bobotează. Ele presupuneau dansuri, jocuri, măști animaliere, cortegii și alte ceremonii.

Toate aceste ritualuri erau insoțite de cântece specifice, prezente, conform lui Mircea Eliade, în toata Europa Orientală și până în Polonia. Termenul de colind provine din latinescul calendae.

Colindatul are loc în Ajunul Crăciunului. Ritualul presupune un grup de flăcăi, necăsătoriți, format din șase, până la treizeci de persoane, conduși de un vătaf, ales prin vot. Grupul se adună timp de optsprezece zile (în unele regiuni chiar pentru patruzeci de zile), într-o casă aleasă de către aceștia, pentru a repeta și pentru a se pregăti, cum se cuvine, de colindat.

Apoi, în seara de Ajun, o pornesc îmbrăcați în haine de sărbătoare pentru a face urări.

Grupul este unul extrem de gălăgios, sunând din zurgălăi și chiuind întreaga noapte, motivul fiind acela de a alunga spiritele rele.

Primul lor colind îl cântă la fereastră apoi, în casele sătenilor. Ei primesc ca și daruri colaci, plăcinte, fructe, carne dar, în unele regiuni și bani ori covrigi. În a doua zi de Crăciun, colindătorii organizau o petrecere la care veneau toți tinerii din sat.

La bulgari, colindele fac referire la Nașterea lui Isus. La ucrainieni, într-una din variantele colindului, chiar Dumnezeu este cel care vine pe la casele oamenilor pentru a-i trezi și a-i anunța de venirea colindătorilor.

De regulă, eroii colindelor sunt fie păstori, fie vânători. Totodată, multe dintre cântece îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind un păstor al unei turme însemnate, de oi, asupra căreia veghează Sfântul Petru.

Totodată, Crăciunul are și un personaj principal, o ființă bună, care împarte tuturor cadouri, denumit Moș Crăciun. Unii fac confuzia între el și Sfântul Nicolae...Un lucru e sigur: românii au, cu certitudine doi moși: Sfântul Nicolae, celebrat pe 6 decembrie și sărbătorit cândva pe la sate prin colindele copiilor și un alt moș Crăciun, serbat odată cu Nașterea Domnului. În plus, au și două legende complet diferite. Legenda lui Moș Nicolae ne vorbește despre fapta sa bună, prin care scapă trei surori din sărăcie (evident, cu variantele de rigoare apărute ale acestei povestiri) iar Legenda lui Moș Crăciun se referă la povestea Mariei și a lui Iosif, nevoiți să plece în Ierusalim, pentru recesământ.Negăsind niciun loc în care să înnopteze, ei au fost primiți, în cele din urmă, de milă, într-un staul(grajd) de animale. Conform legendei, femeia care i-a primit pe Iosif și Maria, ar fi avut un bărbat hain si rău la suflet. Când a auzit de gestul nevestei lui, acesta i-ar fi taiat mâinile.Ea s-ar fi dus plângând la Maria dar, atingând scutecele Domnului, mâinile i s-ar fi vindecat, crescându-i în loc altele, cu mult mai frumoase. Când barbatul ei a văzut minunea, el s-ar fi îmbunat și a devenit un alt om, darnic și atent, întruchipându-l, astfel, pe Moș Crăciun. Sigur, există și aici, numeroase variante ale povestirii.

Datina, însă, spune că de Crăciun se fac cadouri fiindcă cei trei magi care au venit sa se închine lui Isus, au adus cu ei mir și tămâie, în vase scumpe.Dar, cel mai interesant fenomen este acela că Moș Crăciun nu a fost dintotdeauna îmbrăcat în straie roșu cu alb...Și nu...înlocuirea garderobei nu are legatură cu comunismul...CI, cu o reclamă drăguță Coca-Cola... Până în secolul XIX, Moș Crăciun purta straie alb cu albastru. Ulterior, datorită acelei mirifice reclame, care a luat amploare întocmai ca și produsul, Moș Crăciun și-a schimbat costumația... Important e, la urma urmei, spiritul Crăciunului și ideea de a oferi și de a face bine, amintindu-ne de omenie măcar pentru Sărbători dacă nu suntem în stare să facem astfel de gesturi tot timpul anului.

Odată cu sărbătorirea Crăciunului și, implicit a Nașterii Domnului, au aparut de-a lungul vremii și alte obiceiuri: cel al decorațiunilor.

Cu toate că bradul de Crăciun este împrumutat de la nemți, românii aveau deja în tradițiile populare ideea de brad ca și simbol(la nunți, iar în unele regiuni ale țării, la înmormântări).

Totodată, românii aveau obiceiul ca de Crăciun să împodobească totul cu gutui sau alte fructe; în plus, colindătorii ofereau gazdelor câte o crenguță de brad, în semn de sănătate și bogăție.

La capitolul decorațiuni, însă, americanii au înfrumusețat(uneori, chiar împopoțonat) sărbătoarea, prin diferite articole decorative.

Astfel, actualmente, majoritatea țărilor au preluat împodobirea brazilor cu globuri ori alte decorațiuni din sticlă, colțurile sau ferestrele caselor cu ghirlande ți luminițe viu colorate; mesele trebuie musai să aibă câte o coroniță sau bibelouri decorative pe post de suporturi de lumânări. În același timp, acum grupurile de colindători sunt formate atât din băieți cât și din fete. Sărbătorile de iarnă sunt numeroase. La români, ele încep pe 30 noiembrie, de Sfântul Andrei și se termină pe 7 ianuarie, de Sfântul Ioan Botezătorul. Este o perioadă a bunătății, a credinței, când cerurile se deschid, îndeplinindu-ne dorințele, un moment feeric și de poveste care ne îndeamnă să nu uităm să fim oameni, un moment de bucurie sufletească și spirituală.