În urmă cu ceva vreme bună...pe când eram la prima mea
facultate, am decis să creez o Lucrare de Diplomă autentică. Uitându-mă puțin în
urmă, pot afirma chiar că a fost prea autentică, mai ales că era scrisă în
franceză și nimeni nu înțelegea o boabă...mai cu seamă cei din comisie. Deh... La
urma urmei, ce mai contează? Important e că au apreciat-o și așa... în
necunoștință de cauză :D...și chiar vă mulțumesc frumos pentru deosebita
dumneavoastră atenție...și mai ales răbdare...datorită căreia m-ați ținut în
sala de prezentare DUBLU decât normalul, fiindcă ați vrut să mă auziți vorbind
în zece limbi, pentru a înțelege întreaga Comisie de Examinare ce bălmăjeam eu
pe acolo. Toată stima:D și nervii mei:D:D:D:))
Tema aleasă atunci? Motivul insulei, ca motiv al
singurătății. Stați calmi... NU vă scriu nimic în franceză:)) În plus, sufăr de
un naționalism cretin, care mă determină să vorbesc româna.
În orice caz, acesta este și subiectul zilei de azi.
Desigur, de-a lungul timpului, o sumedenie de scriitori au tratat ideea de
singurătate, în literatură, utilizând diferite simboluri. Printre ei se numără
Daniel Defoe, Umberto Eco, Victor Hugo și alții... și dacă ar fi să vorbim
despre fiecare în parte, nu aș mai termina nici mâine subiectul acesta și v-aș
face un Shogun din care ați citi totul pe episoade, ori...nu asta e intenția. Dintre
toți scriitorii, însă, unul mi-a atras atenția la modul cel mai special cu
putință. Motivul? Să îmbini o poveste clasică, devenită mit, cu literatura și
cu psihologia mi s-a părut ceva aparte..dificil dar, totodată, și original. Nu
știu câți dintre voi ați auzit de Michel Tournier...eu sper că destui. Nu de
alta dar...încă mai trăiește...Ba chiar are și emisiuni de lectură interesante
pe la televiziunile franceze și, mai mult, este unul dintre scriitorii
apreciați ai Franței actuale. În consecință, vorbim despre un om în viață și,
cu adevărat, contemporan. Acum, ce pot spune? Să-l țină Dumnezeu cât mai mult
pe Pământ...Nu de alta dar... deja are faimoasa vârstă de 88 de ani:D
Din păcate, majoritatea cărților lui nu au fost traduse
și în limba română dar, mulțumită domnului Alexandru Phillippide, romanul numit
Vineri sau Limburile Pacificului, a fost tradus și, ca atare, poate fi citit
fără probleme, de oricine. Merită! Și am să vă spun și de ce.
Ideea de insulă, ca motiv al singurătății sau ca simbol
al solitudinii se regăsește în foarte multe opere literare (de exemplu, Oamenii
mării de V. Hugo) și de aceea nu mă voi lega de acest fapt. În plus, într-un
simplu articol, mi-ar fi cu neputință să spun prea multe. Și nici nu vreau.
Trebuie și voi să descoperiți;)
În schimb, latura psihologică a romanului este una aparte
fiindcă prezintă consecințele singurătății la modul evolutiv, adică pe etape
sau gradual ori treptat. Totodată, analiza este făcută pe baza unei povești
clasice...respectiv, Robinson Crusoe.
Ajuns pe o insulă pustie, Robinson Crusoe resimte acut
nevoia de comunicare pe care ajunge s-o compenseze datorită Jurnalului. O a
doua etapă o reprezintă lipsa unei iubite, a unei îmbrățișări, a dragostei,
ajungând, astfel, să înlocuiască, în plan psihologic, femeia, cu insula. După
luni întregi de singurătate, Crusoe se transformă...devenind un sălbatic,
luptându-se cot la cot cu un animal, pe care îl ucide...Ca apoi, să regrete...
fiindcă era unica ființă vie pe care o putuse vedea în atâta timp de
solitudine. Apoi, printr-o minune, apare acel canibal... Vineri. Spre deosebire
de Daniel Defoe, Michel Tournier vede în imaginea acelui canibal o dublă
personalitate a lui Robinson Crusoe. Terorizat și chinuit de lipsa unei ființe
umane, Crusoe, în viziunea lui Michel Tournier, ajunge să se dedubleze.
Practic, Vineri devine imaginea noului Robinson sau a acelui Robinson care
ajunge un sălbatic. Și dacă vă întrebați de unde reies toate aceste lucruri,
atunci am să vă rog să citiți cu atenție pasajele în care Tournier precizează
faptul că în momentele în care Crusoe era prezent, Vineri dispare, fiind de
negăsit. Prin urmare, Tournier redă două imagini diferite ale lui Robinson
Crusoe. Prima se referă la el, ca om iar a doua la el, ca sălbatic. Acum, nu
știu cât cunoașteți despre ideea de dublă personalitate, pe care psihologia nu
numai că o tratează ca subiect dar, și ca patologie dar, am să încerc să vă
explic, pe scurt.
Dubla personalitate este o boală psihică. E ca și cum ar
exista doi oameni sau două caractere ori comportamente diferite, într-unul
singur: o parte se manifestă violent iar cealaltă parte se manifestă normal. Marele
pericol în cazul unei duble personalități constă în faptul că individul bolnav
de o astfel de boală, nu poate conștientiza suferința. Dar, să vă dau un
exemplu. Un ins care suferă de dublă personalitate are, în unele momente,
reacții extrem de dure...poate înjura sau jigni pe toți apropiații... Apoi, la
câteva ore sau zile, acel ins se adresează extrem de prietenește tuturor celor
pe care i-a jignit, ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Și da... pentru el, CHIAR
nimic nu s-a întâmplat pentru că toate acele înjurături NU au fost adresate
conștient... Iar dacă îl vei întreba, îți va spune că NU a zis așa ceva... Și
iar da... chiar nu a zis... Cel puțin, NU cu partea bună a comportamentului
său. Petrecându-se la nivel de inconștient, cel care suferă de dublă
personalitate NU poate realiza și nici nu poate controla acele reacții. E ca și
cum ar fi o ființă posedată de o alta sau ca și cum o parte din el ar dormi, în
timp ce altă parte a aceluiași individ ar fi trează. Cauza acestei patologii
psihice are legătură cu singurătatea impusă, accentuată ori exagerată. Ei, bine, acest fenomen este descris la modul cel
mai sublim de către Tournier, în romanul său. El descrie nu numai cauzele și
etapele evolutive ale dezvoltării unei duble personalități, prin intermediul
personajului său, Robinson Crusoe ci, și modul de manifestare patologică.
Totodată, apare și un declick interesant și care
stopează, subit, boala. Apariția vapoarelor salvatoare. Spre deosebire de
varianta lui Defoe, Tournier are o altă interpretare. Dacă în povestea lui
Defoe, Robinson pleacă pe mare, întorcându-se la umanitate, personajul lui
Tournier rămâne definitiv pe insulă. În schimb, Vineri pleacă împreună cu
ambarcațiunile respective. Pe plan psihologic, Tournier lasă libere două
variante. Prima se referă la faptul că Robinson, devenit sălbatic, pleacă
defapt de pe insulă dar, lăsând în urmă tot ceea ce a reprezentat el, înaintea
naufragiului. Iar a doua variantă posibilă este desprinderea lui de acea dublă
personalitate, redevenind uman, odată cu sosirea ambarcațiunilor salvatoare, pe
insulă. În momentul plecării acestora, avându-l pe așa-zisul Vineri, la bord,
Robinson Crusoe, redevine el însuși. E ca și cum s-ar produce desprinderea
între el ca om de societate și el ca sălbatic, rămânând o personalitate unică
și care își acceptă, finalmente, singurătatea.
În concluzie, vă recomand să citiți atent acest roman.
Spre deosebire de alte robinsoniade sau povești despre faimosul Robinson
Crusoe, această carte vine cu ceva nou... cu o latură psihologică aparte. Totul
e să fiți puțin atenți și la context. Despre Vineri și Limburile Pacificului
s-au scris multe. Despre ideea de singurătate văzută altfel de către Tournier,
la fel. Eu am preferat să tratez, însă, o altă latură a acestui roman și care a
fost prea puțin subliniată: cea a dublei personalități. Veți auzi în diferite
comentarii despre transformarea lui Crusoe... sau despre sălbaticul Crusoe...
dar... nimic concret pe partea aceasta psihologică. Și chiar vi-l recomand ca
roman dar, căutați dincolo de paragrafe idei, simboluri, expresii... iar ele vă
vor duce către cheia psihologică ce stă la baza romanului și a variantei unice
scrise de către Michel Tournier.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu