Relații de cuplu. Etape și caracteristici

De curând, am fost întrebată cam cum văd eu o relație... Și, deși, de felul meu, ocolesc să stau la astfel de taclale și evit subiectul iubire pentru că prefer să simt și NU să fac poeme de amor...am să răspund, totuși, acestei întrebări, venită din tam-nesam...

Când ești copil, vezi relația ca pe un poem, ca pe o lume de basm sau roz bon-bon...Când crești, realizezi, însă, că toți fluturașii aceia sunt doar în povești nemuritoare și că viața în doi înseamnă cu mult mai mult.

Atâta timp cât totul e perfect și lucrurile din viața ta sunt pe făgașul lor normal, sunt puține motivele care pot dărâma o relație solidă. 

Însă, ce te faci când apar norii la orizont? Unele cupluri se despart din cauza banilor...alte cupluri se despart din cauza unor probleme de sănătate...altele din cauza profesiei...iar alții... pentru că se trezesc peste noapte că vor mai mult decât au, sau vor pe altcineva...

Încep reproșurile...: Am nevoie de bani...sau...Nu pot sta lângă o persoană bolnavă...sau...Nu ești bun(ă) pentru mine...sau...Am întâlnit pe altcineva mai bun ca tine...sau...Îți dau drumul pentru că alături de mine viața ta e un chin...etc, etc, etc...

Practic, acela e momentul în care veți reuși să sudați sau să rupeți definitiv o relație. Problemele care apar sunt un soi de treaptă de încercare în viața fiecărui cuplu...E ca și cum cineva v-ar testa rezistența. Și, dacă reușiți să treceți peste astfel de momente, atunci vă veți putea bucura de o relație stabilă...Dacă nu, înseamnă că cel(cea) care v-a fost alături, nu era acea jumătate destinată vouă. Sună stupid? Probabil... Dar, vreți să credeți sau nu, cu toții avem parte de persoana potrivită, la un moment dat, în această viață... Iar acea persoană nu va pleca...nici în cele mai teribile momente...

Uneori, amândoi ajung să fie loviți din toate părțile... El rămâne fără un job...ei i se scade din salariu drastic... ea ajunge acasă târziu, adormind pe hârțoagele de la serviciu și toate astea în condițiile unui salariu scăzut și de nimic...el stă acasă, plictisindu-se...când ea ajunge acasă găsește totul vraiște...iar el își dorește să stea la taclale deși ea mai are puțin și crapă...Imaginați-vă un astfel de moment...Cam ce ați face? Vă spun eu...în proporție de 90%, un astfel de cuplu ajunge să se destrame...Dar, 10%rămân uniți...pentru că știu să treacă împreună și nu separat, prin astfel de clipe.

În caz de boală, e și mai și... Fie renunță cel ce s-a îmbolnăvit, pe motiv că nu suportă să fie îngrijit sau văzut în așa condiții, fie cel sănătos renunță pe motiv că e depășit de situație... Și în astfel de cazuri, însă, există un procent de 10% care poate face față problemelor.

Ca atare, ideea de persoană potrivită nu e una deloc întâmplătoare. O relație nu înseamnă doar momente frumoase, ori romanțe cu parfum, ori bucurii pe care ni le împărtășim unii altora...ci, înseamnă să fim alături unul de celălalt atunci când contează cu adevărat, în acele clipe importante, în  care trebuie să facem apel la sprijinul reciproc, la atenția ori înțelegerea noastră...

O relație model, văzută prin ochii mei, e acea relație care poate trece testul de rezistență, e acel cuplu care înfruntă problemele împreună. Mulți veți spune că vorbesc în basme. Nu întâmplător...Și chiar vă înțeleg, pentru că, într-adevăr, sunt PUȚINE acele relații care trec peste un astfel de test al vieții sau al sorții și sunt puțini acei oameni care înțeleg că sunt împreună NU NUMAI la bine ci, MAI ALES, la greu.

Am dat inclusiv peste un cuplu care, în timp, a rezistat foarte mult. Însă, când cei doi s-au lovit de probleme, au ajuns să și le trateze separat. El se plângea strict de problemele lui...Ea se plângea strict de problemele ei... Erau doi oameni, într-o relație dar, fiecare își ducea problemele în propria cârcă... Evident, după o perioadă, au început și reproșurile... El îi reproșa ei problemele lui, ea îi reproșa lui problemele ei și, în loc să încerce să-și preia fiecare din probleme și să se sprijine reciproc, au reușit să-și spargă unul celuilat tone de farfurii, în cap... Nasol, nu? Dar, asta se întâmplă când un cuplu nu este sudat, sau când un cuplu este la fel de imatur precum un copil de creșă.

Am întâlnit inclusiv cupluri formate din doi oameni diferiți ca și caracter, ca și comportament, ca și pasiuni. Personal, consider că sunt lucruri care se pot remedia, atâta timp cât drumul vieții este unul comun. Hmm... O să întrebați: adică? :)) Și da, mă aștept la o astfel de întrebare fiindcă, și eu, la rându-mi, m-am lovit de o astfel de problemă, în viața mea. Dealtfel, cred că asta e PRIMA problemă care apare în relația de cuplu și cea mai minoră dintre toate. Ca atare, dacă nu reușiți să treceți de această primă etapă... atunci nu v-aș vedea bine în alte etape ale vieții, cu mult mai grele și cu mult mai importante.

Dar, să vă răspund la acel: adică... Well, atâta timp cât doi oameni privesc în aceeași direcție, înseamnă că se și acceptă unul pe celălalt așa cum sunt: și cu bune, și cu rele, și cu pasiuni laolaltă. Altfel, ar fi ca și cum ai primi în viața ta un bibelou gol, de pus în vitrină, și pe care să-l privești sec, întocmai ca pe un ambalaj... Pe de cealaltă parte, Pinnochio a fost o păpușă din lemn, nu un om, motiv pentru care, nicio persoană nu se va mișca la dreapta sau la stânga după vrerea celuilalt ci, de BUNĂVOIE. Și, dacă există bunăvoință, înțelegere și compromis...drumul parcurs va fi în doi și va avea o unică direcție, iar în acest caz, orice pasiune, hobby, activitate va fi acceptată și înțeleasă de către partener. Și dacă nu sunt acceptate? Atunci apare o unică întrebare: În cazuri mai grave ce se întâmplă?

Viața nu este și nici nu va fi o lecție ușoară...pentru nimeni...și nici nu reprezintă un basm de Petre Ispirescu... Oricâte castele, piscine, case ați avea, întotdeauna vor exista probleme care vor pune relația de cuplu la încercare. Și vor fi probleme cărora le veți face față... sau veți claca...

Pentru unele cauze apărute merită să lupți...uneori chiar să mergi până în pânzele albe... Pentru altele, însă...merită să pleci și să lași totul în urmă, fără pic de regret. Știu că nu e ușor să închizi o ușă dar...dacă acea intrare presupune o viață violentă...tundeți-o! și cât puteți de repede posibil! Dacă unul e cal și altul măgar...fugiți mâncând pământul, înainte să ajungeți epave... sau precum mârțoaga lui Don Quijote, Rosinanta...

Dacă ar fi să ne folosim și de puțină teorie psihologică, acele persoane care acceptă rolul de victime sau rolul de mârțoage chinuite sunt acelea care nu cunosc o altfel de viață...una mai bună. De aceea, rareori vom vedea persoane care să plece dintr-un mediu violent, PE MOTIV că s-au săturat de bătăi sau pentru că s-au săturat să fie pe post de servitori/servitoare. Acest tip de victime sau oameni vulnerabili, vor părăsi astfel de relații DOAR în cazul în care li se arată și o altfel de viață...sau un altfel de mediu. De aceea le vor lua ani...sau chiar zeci de ani până să facă un astfel de pas sau să ia o astfel de hotărâre. Fapt pentru care le spun tuturor celor aflați în astfel de relații patologice, de cuplu... să-și ia tălpășița la prima palmă...sau la primele semne care vă transformă într-un Pinnochio teleghidat ori într-o bovină cu un căpăstru care vă mută de la stânga la dreapta...pentru că, lălăind-o...veți ajunge să vă desprindeți cu greu... chiar FOARTE greu. NIMENI NU are drept asupra nimănui! Și nimeni NU aparține nimănui... O relație de cuplu înseamnă DOI care cară și merg pe un drum comun...Nu înseamnă un căruțaș și un catâr...Nu înseamnă un sac greu, cărat în spate de un altul ci, un sac cărat de doi oameni care se ajută reciproc.

O relație presupune preluarea și acceptarea unor responsabilități. Și când spun relație, mă refer la o uniune între doi oameni... În plus, după cum bine știți, nu poți face o uniune cu tine însuți...poate doar dacă vorbești cu eul tău, privindu-te într-o oglindă și nici măcar așa.

O relație presupune sprijin reciproc. Și când spun reciproc, mă refer la doi stâlpi care se susțin unul pe celălat, NU la un stâlp cocârjat și căzut care-l susține pe celălalt stâlp, drept și semeț.

O relație presupune înțelegere...cât mai multă și cât mai reciprocă. Dacă  nu-l înțelegi pe cel de lângă tine...atunci să nu ai pretenții ca el să te înțeleagă. Iar dacă nu e reciprocă...atunci îl puteți lua ca pe un semnal de alarmă sau ca pe un prim semn care vă transformă într-o minunată mârțoagă.

O relație presupune respect reciproc. Sunt unele cuvinte pe care ni le adresăm cu toții, în glumă... Nu e nimic rău, în treaba asta. Dar...dacă începem să aruncăm cuvinte grele și să ne facem tâmpiți, idioți, schizofrenici...eventual și de față cu toată lumea... atunci E O MAAAREEE PROBLEMĂ... iar acea problemă poartă titlul: LIPSĂ DE RESPECT RECIPROC. Într-un astfel de caz, va trebui să vedeți cam pe unde anume  s-a pierdut, de ce și care sunt cauzele. Și după ce le aflați, ar fi bine să recuperați acel respect pierdut... fiindcă, altfel, odată cu pierderea unui astfel de element important, veți ajunge, gradual, să pierdeți și relația.

Dar, haideți să trăncănim puțin și despre cuplurile care abia se formează sau despre acele cupluri care au câteva luni... sau până într-un anișor de viață. Nu de alta dar... primul an, în orice relație, se poate numi o adevărată aventură...sau peripeție:D:)) Evident, mă veți întreba de ce?:)) Well... S-o luăm treptat...:D:D:D

În primele trei luni, totul e numai lapte și miere... Fluturii din stomac sunt la locul lor, ochelarii de cal sunt pe nas...iar prin intermediul acelor ochelari, viața pare o mică floricică roz...Unde mai punem și mintea care dansează pe nori mici și pufoși precum vata de zahăr... Și NU... NU este o descriere à la Eminescu ci, una cu multă încărcătură ironică. De ce? Pentru că exact acele stări simpatice, vă vor căra într-o lume extraterestră, în așa fel încât veți ajunge nu numai să iubiți o imagine a unui om care NU există DAAARRR, nu veți mai vedea decât acel sentiment foarte frumos și foarte plăcut, uitând chiar de însuși omul de lângă voi... SO... NASOL MOMENT... Pentru că dacă ajungeți cu capul în nori și zburați în spațiu, într-una din zile veți pica și vă veți trezi în așa hal de aruncați la pământ, de nu o să mai știți ce anume v-a lovit. De aceea, ar fi bine ca-n acele minunate trei luni, să vă temperați puțin fluturii și să priviți mai atent către cel(cea) de lângă voi, acordându-i atenție, încercând să stabiliți o conexiune, o legătură durabilă. Altfel, vor rămâne doar trei luni frumoase din viață...doar o etapă sau o perioadă...și nimic mai mult.

Ei...dacă treceți cu brio de cele trei luni, apare o altă dandana...Ceva ce se cheamă: echilibrarea balanței. Și de aici începe show time-ul. Fiecare va începe să emită pretenții, fiecare va vrea mai mult sau unul va vrea mai mult, altul mai puțin. Vor apare discuții pe probleme de lipsă de atenție, lipsă de înțelegere, lipsă de comunicare...asta în cazurile fericite. În cele mai nefericite, ciondănelile vor avea baze cu mult mai infantile sau vor apare din te miri ce... De exemplu: “nu mi-ai dat haina, când am plecat” sau „ai uitat  să-mi deschizi ușa” sau „ai întârziat” sau „de ce nu ai fost acolo” sau „de ce nu mergi cu mine?”... Chiar dacă sunt ...fie infantile, fie serioase ori mature... toate aceste ciondăneli sau certuri au un rol foarte bine definit: acela de a egala talerele balanței...de a stabili un echilibru între ceea ce ne place și ceea ce nu ne place. Și dacă se trece de o astfel de etapă, atunci se poate începe consolidarea unei baze a relației... Dacă nu, atunci înseamnă că nu s-a avut din ce material să se toarne fundația...

Când se începe acea turnare a fundației, apar altele... În primul rând, acea fundație am putea-o numi: crearea de amintiri comune, grupuri comune, activități comune dar, și activități separate. În clipa în care se ajunge la o astfel de etapă...acele cuvinte: COMUN și SEPARAT devin o barieră, un obstacol... necesită răbdarea și nervii oricărui cuplu. De exemplu: el se duce la masă, în familie, fără ea... ea pleacă de una singură într-o excursie...el alege să-și petreacă o seară cu prietenii, în timp ce ea e frustrată, așteptând telefonul lui... De aici, cred că înțelegeți și voi la ce tip de discuții se va ajunge... Practic, acesta va fi declickul prin care cei doi vor stabili evenimentele importante pe care să le petreacă împreună dar, și evenimentele importante pe care le vor petrece separat. Și, îmi pare rău că dezamăgesc pe cei care cred că viața se împarte la TOTUL ÎMPREUNĂ...dar, nu stau lucrurile chiar așa... Sunt unele activități sau unele momente, pe care chiar NU e bine să le împărțim la doi... Și am să vă spun și de ce... Pentru că acele lucruri...mici lucruri...pe care le veți face și separat, au rolul de a suda o relație... Psihologii numesc asta: detensionare a relației de cuplu.

De exemplu: o dată pe săptămână, el iese cu grupul de băieți, la o bere...ea iese la shopping (sau în altă parte), cu grupul de fete...SAU... el pleacă, în weekend, la bunici...ea pleacă pe munte. Ei, cam așa arată, în viziunea psihologilor, o detensionare a relației. Dacă tot ceea ce faceți, se rezumă la doi, atunci pot apare unele rezonanțe sau frustrări cumplit de negative iar aceste activități separate, au rolul de a detensiona situația sau starea.

După ce se vor stabili activitățile comune, putem deja să spunem că relația și-a creat o bază...sau o fundație pe care se poate construi o temelie solidă...sau... mai puțin solidă... Motivele? Sunt cele menționate la începutul articolului. Orice temelie va fi încercată... dar, dacă va rezista, atunci putem vorbi despre o relație în adevăratul sens al cuvântului...Dacă nu...well...aici e o altă poveste. Și am să v-o spun și pe aceasta. Mulți confundă ideea de compromis cu ideea de sacrificiu... MARE ATENȚIE! NU faceți greșeala de a face un sacrificiu! Și v-o spune nu numai psihologul din mine ci, chiar și un om fript. Pe bază de sacrificii veți construi doar temelii șubrede iar consecințele vor consta în ani pierduți și ratați...și într-o fericire ștearsă. Totodată, NU construiți ceva doar de dragul de a avea o relație, căci temelia se va dovedi, în timp, a fi una inutilă. Construiți ceva care să meargă...o relație care poate depăși toate etapele mai sus-menționate, prin COMPROMISURI și NU prin sacrificii.

Am întâlnit inclusiv oameni care merg pe ideea că dacă se îndrăgostesc, pot să schimbe. Dacă mergeți pe o astfel de gândire de la bun început, atunci așteptați-vă la cele mai șocante surprize. NU! Omul NU se schimbă. Și aici am întâlnit atâtea confuzii între a scoate la iveală ce e mai bun și a schimba, încât...pot spune...că și eu însămi am avut un șoc și o surpriză din partea celor care mi-au venit cu o astfel de bazaconie. Și, credeți-mă pe cuvânt... NU vorbesc de un singur om ci... de mai mulți! Când studiezi sau faci cursuri de psihologie, lucrurile astea te surprind pur și simplu fiindcă tu le vezi logica normală și firească, în funcție de o analiză a comportamentului uman, făcut, în prealabil, iar ceilalți le amestecă și, amestecându-le, fac greșeala vieții lor.

Și dacă tot am deschis și un astfel de subiect, atunci, haideți să vă explic și diferența. Fiecare om are, în comportamentul lui, unele părți latente...sau adormite...și care, până într-un anumit moment, nu au fost evidențiate sau scoase la iveală. În clipa în care, în viața acelui om, se produce un declick.... și care declick, în cazul de față, se referă la faptul că se îndrăgostește....atunci acel om va scoate la suprafață toate acele părți latente și care se regăsesc pe plafonul vostru. Mai pe românește, îndrăgostindu-se de voi, partenerul va veni în relație cu toate acele părți din comportamentul lui, care sunt pe plafon cu ale voastre. DAAARRRR... ATENȚIEEEEeee... asta NU înseamnă schimbareeee CI, doar o trezire a unor părți din comportamentul lui, care zăceau adânc adormite, în interiorul caracterului său ȘI înainte să vă cunoască. ATÂT. În concluzie, NU încercați să schimbați un om... Și da, sigur... poate că fenomenul vă va reuși... dar, NU va dura toată viața ci, DOAR cât țin și fluturii ăia din stomac...atât și nimic mai mult. Și în cazul în care VOI înșivă o să vă propuneți să vă schimbați complet pentru ființa iubită... atunci am să vă rog să-mi spuneți cam cum vă merge după vreo 5-6 ani de relație...Și știți de ce? Pentru că ăsta e un sacrificiu din care vă veți alege cu o temelie plăpândă și cu o mare dezamăgire sau nefericire...și NU e un compromis.

Ca atare, UNA e să scoți la iveală tot ce e mai bun și tot ce e pe același plafon cu partenerul și alta e să te schimbi sau să-l schimbi. E ceva ce NU se poate decât temporar... O așa-zisă schimbare aparentă. Dar, nu mai mult. De aceea, în momentul în care vă îndrăgostiți, trebuie să înțelegeți faptul că-l acceptați așa cum este... trebuie să fiți conștienți de faptul că acele defecte NU vor dispare... Una e să vă modelați pe plafonul celuilalt, prin intermediul compromisului și alta e să vă doriți schimbarea... E ca și cum ați iubi un bibelou, căruia ați dori să-i atașați o altă persoană. Ori, un 2 în 1 nu se poate...e valabil doar pentru pliculețele de cafea;)

Și am să închei acest subiect, cu speranța că cei care m-au bătut la cap să-l scriu, vor fi mulțumiți și vor și înțelege câte ceva din deraiările mele pisihologice:)) Dacă nu, asta e... la urma urmei, a greși e omenește și, totodată, din greșeli învățăm. Că, deh... nu se pot da alții cu capul de tavan, în locul nostru:))